Se spune - si pe buna dreptate - ca nu ne putem alege familia, locul in care ne nastem, circumstantele anilor de inceput. Putem alege, insa, ce devenim, in ce transformam datele problemei, cum lasam situatiile sa ne slefuiasca si sa ne formeze.
M-am nascut in Oradea, un oras relativ mic, idilic, unde timpul parca sta in loc in cele mai multe zile, unde pana si lumina soarelui pare sa bata lenes si unde s-au nascut destui de oameni de cultura cat sa umple carti minunate. M-am nascut si am crescut, pana la 16 ani, intr-o familie abuziva in care bataia si scandalul erau lege, iar soarele bland al Oradiei nu ma incalzea prea mult, ci imi usca lacrimile pe obraji.
Mi-au spus Alexandra-Ana (mama mea si-ar fi dorit alte nume, Dolores, Soledad, Velia... nume pe care le-am gasit ulterior notate intr-o carte). Nu i s-a permis, insa, de catre parintii ei la fel de abuzivi sa imi puna un nume care nu ar fi „dat bine” pe langa fostii colegi de Partid ai tatalui ei, asa ca mi-a spus Alexandra - de la Alexandru cel Mare si, etimologic, un nume care ma predestina sa fiu protectoare, generoasa. Mi-au spus si Ana, ca omagiu verisoarei datorita careia sunt in viata azi (alta poveste lunga si complicata, pentru altadata).
In toti anii aceia, nu m-am simtit catusi de putin „Alexandra-Ana”, desi e un nume frumos pe hartie. Nu ma simteam “de-acolo” cand se striga catalogul, cand colegii ma alintau Alexa sau Ale, cand mi s-a spus Lex sau Alexia de catre oameni dragi, Lisandra sau Alexis... in oricate feluri se schimba acel nume, o data cu mine si sufletul meu, tot nu rezonam. Poate pentru ca era ales de oamenii care au facut alegeri gresite pentru mine si mi-au umbrit toata copilaria. Noroc ca mi-am dat seama de timpuriu ca drumul meu nu e cel al suferintei, ca nu sunt facuta sa indur, ci sa daruiesc, ca pot mai mult si ca merit mai mult.
In 2012, cand mi-am inceput cariera solo, un om minunat - Andreea Beltic - a venit cu ideea noului meu nume: NAVI. Ivan intors. Sau numele unei vechi zeite babiloniei. Sau „Nou” in majoritatea dialectelor indiene. Sau o referinta la frumosii albastrui din Avatar. Sau toate laolalta. Si a ramas. NAVI e numele meu de niste ani - si nu doar numele de scena. E numele dupa care ma striga oamenii cei mai dragi, cei care stiu ca am trecut prin iad - si nu doar o data in viata asta, cei care stiu ca un nume nou mi-a fost un nou inceput, sansa sa-mi redefinesc circumstantele.
Cei care s-au obisnuit mai greu, stiindu-ma drept Alexandra de multi ani, au inteles si vor intelege si ei pana la urma de ce nu intorc capul cand ma striga dupa vechiul nume. Nu e nicio rusine, nu e un nume urat - doar ca nu l-am ales eu si nu ma regasesc in el. Dupa atatea neajunsuri in anii mei de inceput, imi rezerv dreptul sa-mi aleg numele si sa fiu fericita.
Imi pare bine de cunostinta, sunt NAVI.
