Uneori, tocmai cand am sufletul plin dupa o noapte de studio sau un concert, primesc cate o intrebare de la prieteni sau oamenii dragi care ma urmaresc pe Facebook... unii ma intreaba de ce nu apar mai des la TV, altii de ce nu am piese pe cele doua-trei radiouri mainstream, daca nu ma doare sa vad ca unii reusesc chiar daca succesul lor e invers proportional cu talentul. Raspunsul mereu, mereu acelasi: suntem ceea ce alegem.
La 16 ani, am ales sa plec din Oradea doar cu hainele de pe mine, un rucsac mic si caietele cu cantece. Am ales sa ma arunc in lume cu capul inainte, fara vreun sprijin, sa imi urmez visele si sa imi construiesc propriile valori. Se spune ca esenta unui om se vede cel mai bine atunci cand are totul si atunci cand nu are nimic... si, o vreme lunga, nu am avut nimic – in afara de esenta de vise.
Stiu ce inseamna sa numeri banii de alocatie ca sa ajunga de mancare pe doua zile, gel de dus si corzi de chitara pentru un prieten. Stiu ce inseamna sa te duci la o auditie si sa nu apuci sa deschizi gura inainte sa ti se spuna “Da, multumim, urmatoarea!”, pentru ca nu corespunzi unor criterii care n-au de-a face cu muzica. Drumul meu a fost si e pavat cu caramizi grele, cu amintiri care dor daca le zgandaresc prea mult – dar toate m-au facut, putin cate putin, cine sunt.
Toata agitatia si modestia din primii ani de Bucuresti m-au ajutat sa-mi tin capul pe umeri atunci cand am ajuns sa am proiectul meu, Alexandra & Alec; cand am semnat cu o casa de discuri; cand am inceput sa fac turul televiziunilor cu piese in care-mi puneam tot sufletul si ajungeam in situatii complicate, fara a avea vreo idee in ce ma bag. Din nimic, in patru ani am ajuns sa am totul: concerte cu piese originale, oamenii care ne iubeau muzica, lansarea unui EP, o oarecare recunoastere a numelui meu de-atunci, siguranta si frumusetea banilor munciti cu fruntea sus. Luxul de-a face ce simt, nu ce pare sa se ceara o singura vara.
Am vazut prieteni muzicieni cazand in capcana succesului de-o vara: una bucata hit de duzina cu care nu rezonau deloc si pe care il cantau o singura data, cu noduri in gat, la imprimari (in rest, playback – si covers executate cu maiestrie live ca sa se prinda lumea ca au si voce buna) si o tristete nesfarsita la inceput de toamna, cand se spulbera vraja si erau nevoiti sa intre din nou in studio si sa mai „stoarca” un hit, pe cat posibil asemanator cu cel de dinainte. Si toate acestea in timp ce proprii lor fani le trimiteau mesaje cu “stim ca poti mai mult”.
Cand proiectul meu s-a destramat si am ramas, de pe o zi pe alta, literalmente fara nimic si fara vreun backup, as fi putut sa dau curs invitatiilor primite de la cativa prieteni DJ si sa trag voci pe piese pe care altadata nu le-as fi cantat nici intr-o mie de ani. As fi putut sa ma alatur unei trupe de cover-uri, mai ales ca-mi lucram din ce in ce mai mult vocea de piept si devenisem interesata sa cant mult, mult si divers ca gen. As fi putut sa scriu in continuare doar pentru alti artisti si sa raman intr-o umbra protectoare, confortabila.
In schimb, mi-am asumat un inceput si un nume nou, o fundatie goala pe care sa construiesc din nou din nimic. Prietenii mei au numit asta cand nebunie, cand curaj. In perioada pe care am petrecut-o intr-un apartament minuscul si friguros din Victoriei, compunand cantec dupa cantec si golind sticla dupa sticla de vin alb, am avut momente in care le-am dat dreptate.
Apoi, mi-am adus aminte cum era sa am totul si cum ma simteam sa fi ajuns acolo fara compromisuri penibile. Treceam din nou printr-o perioada de saracie lucie cand un prieten mi-a spus: “Scrie-ti pe o foaie trei lucruri pe care ti le doresti in urmatorii trei ani si lipeste-o pe perete”. Am ras cu pofta, uitandu-ma in jos la Nokia-ul ciobit pe care imi inregistram demo-uri de cantece, si am scris, mai mult in gluma, pe foaia rupta dintr-o agenda: 1. un Iphone 2. ALBUMUL 3. Sa fiu fericita.
Cand veniturile mele lunare erau jenante, un iPhone parea mult. Cand lucram prin toate studiourile pe care le prindeam, creand linii melodice si versuri pentru alti artisti, sa am din nou timp pentru mine si muzica mea parea SF. Iar fericirea... hmm... departe. Nu aveam pe atunci decat un vis in palme fragile si o datorie fata de copila de 16 ani care a plecat singura din Oradea – sa raman eu insami, chiar si atunci cand nu am nimic. Asta se intampla in 2012...
Astazi, scriu postarea asta de pe iPhone-ul meu mic, imbracat in blana, dupa o saptamana in care mi-am petrecut fiecare noapte in studio, lucrand la albumul meu, “The Beauty Diaries”. Sunt compozitiile mele impreuna cu NMC (Marian Nica), amandoi am scris liniile melodice si versurile exact cum le-am simtit, fara a fi constransi de nimic, de timp sau de bani sau de asteptari. Facem lucrurile cum se fac. Facem muzica. Nu marketing cu mana pe clape, nu compromisuri, nici macar sfidare de asteptari. Doar MUZICA.
Am ales sa ocolesc alegerile usoare, sa nu ma las dusa cu zaharelul de promisiuni dubioase, sa nu urmaesc succesul facil. Sa-mi definesc propria idee despre succes si reusita, despre fericire. Mi-am dat seama ca nu imi doresc un hit, ci o cariera, o poveste frumoasa si adevarata, curata, pe care sa o impart cu voi. Mi-am dat seama ca nu pot fi eu daca aleg altceva si daca, uitandu-ma vreodata in urma, am sa ma rusinez de alegerile mele.
Am 25 de ani, cant, compun, visez cu ochii deschisi, traiesc frumos – in majoritatea zilelor. Cardul meu nu da pe dinafara, dar sufletul – da. Si imi dau seama, scriind randurile astea, ca poate sunt mai aproape ca niciodata de ultimul punct de pe lista facuta in joaca...
Sursa foto: NMC
Mai multe despre Navi: www.navisongs.com si www.facebook.com/navisongs
Booking: 0766 731 163 (Marian Nica) / contact@navisongs.com
